Cătălina Potîrniche, despre sacrificiul de sine excesiv ce secătuiește și evenimentele următoare unde va testa ideea, prin terapia dedicată minții și sufletului: “Suntem aici ca să ajungem să facem lucrurile care ne plac, care ne definesc ca oameni, care ne aduc împlinire cu adevărat”

catali9naaaaDe ce nu trăiesc viața pe care mi-o doresc? De ce nu pot controla evenimentele din viața mea? Ce reprezintă întâmplările neprevăzute din viața mea? De ce nu reușesc să fac față situațiilor apărute în viața mea? De ce mă plictisesc și nu reușesc să aduc starea de bine și iubirea în viața mea? Astea sunt doar câteva întrebări la care buzoianca Cătălina Potîrniche va încerca să răspundă la întâlnirea programată pe 31 ianuarie, la Hermannstadt, Sibiu, într-un turneu de promovare a cărților pe care le-a scris alături de Cosmin George Chelcea, consilier de dezvoltare personală. Sub titulatura ”Cine sunt EU?” evenimentul este la a doua prezentare, iar dacă va fi adus și la Buzău și care sunt coordonatele urmărite de scriitoare, aflați chiar acum, din interviul acordat în Scurtpe2.

Silvia Bunică: “Cine sunt Eu”? De ce un astfel de titlu de seminar, întâlnire și cum îți propui să spargi gheața în acest an cu aceste tipuri de evenimente de promovare a celor două cărți scrise de tine?

Cătălina Elena Potîrniche: Mulțumesc de întrebare, de ocazie și la mulți ani pe anul acesta! Tipul acesta de eveniment sper să ne facă să înțelegem mai bine  relațiile noastre cu sinele, cu societatea și cu… destinul. Vom afla formulele cheie pentru a fi fericiți. Vom învăța practic să ne… autodezvoltăm, să ne apropiem de capacitățile noastre reale, să… trăim în echilibru. Să înțelegem, să acceptăm și să întreprindem. Să scăpăm de toate cele care ne frământă, mai pe scurt. Întâlnirea de pe  31 ianuarie este prima pe acest an și a doua din cadrul turneului (prima a avut loc în noiembrie) și subliniez că la ea poate participa oricine are întrebări despre sine și despre viață și vrea să afle niște răspunsuri. Cu prilejul celei de-a treia ediţii a HOLISTIC FEST SIBIU, vă aştept împreună cu Cosmin Chelcea (jurnalist şi consilier pentru dezvoltare personală) la prezentarea unei teme minunate: „Vorbenergy: terapii și rețete pentru minte și suflet”. Așa că te-aşteaptăm cu drag şi cu mult chef de îndrumare!

S.B.: Pentru cei nu te cunosc încă, nu au auzit de cărțile tale, cine este pe scurt Cătălina C. din spatele blogului Vorbenergy, acolo unde găsim material, gânduri și idei din cele două cărți ale tale?

 

C.P.: În spatele numelui e un om cu doi ochi şi-o inimă, exact ca şi tine… e un om care a trecut prin aceleaşi greutăţi prin care trecem toţi de-a lungul vremii, dar care a aflat şi cum să punem acestor greutăţi capăt cu bine… şi cum să mergem mai departe înspre şi mai bine.Prin cunoaştere de sine, prin echilibrare şi orientare a gândirii către realizare… atât materială, cât şi sentimentală.Vorbenergy s-a născut pentru ca şi tu să te cunoşti aşa cum nu-ţi imaginai vreodată că ai putea fi. Pentru ca şi tu să cunoşti relaţiile în care te afli, dezvăluindu-ţi scopurile întâlnirilor “întâmplătoare” din viaţa ta. Pentru ca şi tu să te pui în mişcare, să te dezvolţi, să-ţi îndeplineşti dorinţele şi să-ţi împlineşti visele.Vorbenergy a aflat cum să facă toate astea şi a ales să şi împărtăşească tot ceea ce a aflat. V-am convins?

S.B.: Ne-ai convins să te citim, să te urmarim și să ne mândrim cu tine în continuare. Ne poți convinge și cu ultimele tale idei de pe blog până ajungi cu turneul și la Buzău, acasă la tine?

C.P. : Ultimele idei și gânduri, așa, de început de an au fost despre sacrificiul de sine excesiv, care secătuiește. Face ca din noi să nu mai rămână nimicuța. Deși pare ilogic cumva, nu? Nu prea se pupă bunătatea din cale-afară cu răul primit după. Avem grijă de alții nonstop, ne punem la somn cel mai târziu dintre toți și ne trezim cel mai devreme, ne lăsăm la urmă, în favoarea celor la care ținem. Punem gusturile noastre, poftele noastre, dorințele noastre, pe noi cu totul la urmă… în favoarea celor la care ținem. Și, cu toate astea, ajungem de nu ne mai bagă nici cucu-n seamă, într-o bună zi. Ajungem să fim tocmai noi, care-am făcut atâtea, cei cărora li se răspunde urât. Ajungem să fim triști, singuri și… în cele din urmă, bolnavi… atât emoțional, cât si fizic. Ajungem să fim secătuiți. Lipsiți de orice energie bună, de orice elan pentru ceva constructiv sau, cel puțin, folositor, de orice poftă de viață. Și mai vine, după asta, și furia aia pe Dumnezeu… “De ce, Doamne, când eu le-am făcut și le-am dres și le-am dat și-am stat în picioarele lor zi și noapte și-am pus geană pe geană din doi în trei și le-am crescut copiii și le-am dat să mănânce și… n-am ținut cont de mine?!”… Păi da, de-aia. Tocmai “… n-am ținut cont de mine” ăsta e de scos din frază și de analizat. Da, știu că, dacă nu mai stăm și noi, din când în când, cu nepoții, părinții lor o iau razna. Știu că prietenul cel mai bun are nevoie de-un umăr pe care să plângă. Știu că sora mai mică are nevoie mai mereu de-un creier în plus pe lângă ăla nebun și zvăpăiat al ei. Știu că vecina de la parter face mereu cumpărături peste puterea ei de a le și căra. Dar niciunul nu se va învăța minte, dacă nu mai sunt lăsați și în pace, la treaba lor. Vecina de la parter va continua să tot cumpere la fel de multe și de grele, dacă noi sărim iar și iar să ne oferim s-o ajutăm. Sora nu se va echilibra nicicum în gândire, dacă vom fi noi acolo mereu să gândim pentru ea. Prietenul cel mai bun se va obișnui un smiorcăit și noi vom plânge mai degrabă la un perete când vom avea de plâns. Copiii noștri vor deveni frați cu propriii lor copii, dacă vom sări calul cu joaca asta de-a mama și de-a tata. Ne tăiem de pe lista priorităților noastre? Păi azi ne ia o ușoară amețeală, mâine ne iau nervii, poimâine depresia, nemulțumirea, frustrarea, cearta cu toți, paralizia, vreun accident vascular cerebral, vreo criză urâtă de rinichi, inima, capul și lista continuă . De ce?! Pentru că excesul creează dezechilibre. Dacă ne băgăm nasu’ unde nu ne fierbe oala, ne cam pârlim. Nu, recunoștința nu crește pe măsură ce eforturile noastre pentru alții cresc. Când eforturile noastre pentru alții cresc excesiv, recunoștința scade. Pentru că mutăm trenul de pe șine și-i cerem să meargă, în continuare, dar pe arătură. Cum nu e firesc pentru el, nu? Continuarea? Pe blogul meu…

S.B.: Adevărat în tot ceea ce spui, și ce facem, nu ne mai sacrificăm, luăm totul așa cum este? Unde-i gândul pozitiv?

C.P.: Este. Pentru că DA, e frumos traiul ăsta prin alții, dar… nu prea. Pentru acțiunea asta a fost desemnat Dumnezeu. El ne-a lăsat pe noi pe lume ca să trăiască prin noi. Dar nu și ca să trăim și noi prin alții ca noi. Nu ne-a lăsat aici să ne sacrificăm nici tinerețea, nici sănătatea, nici nimic. Suntem aici ca să avem grijă de noi înșine, în primul rând. Suntem aici ca să ajungem să facem lucrurile care ne plac, care ne definesc ca oameni, care ne aduc împlinire cu adevărat. Suntem aici, într-adevăr, și ca să devenim o companie plăcută pentru ceilalți, dar asta nu implică să devenim și un covor de șters tălpile bocancilor plini de noroi. Suntem aici să ne conducem propria viață, nu să o conducem pe-a altora și nici să îi lăsăm pe alții s-o conducă pe-a noastră. Suntem aici liberi. Plini de vise. Fiecare cu visele lui. Fiecare cu capacitățile lui. Fiecare cu… calea lui.

Da, iubim, dar iubirea se rezumă la a ne dori și fericirea celorlalți, pe lângă fericirea noastră, nu la a sacrifica fericirea noastră pentru fericirea celorlalți. Și cine nu înțelege asta nu iubește, e doar încă dependent de alții și temător de a-și lua viața în propriile mâini, de unul singur. Nu, nu trebuie să sacrificăm tot ce ne dorim noi pentru tot ce-și doresc cei dragi nouă. Nu trebuie să ne îngrijim de ei mai întâi, ci de noi. … pentru a oferi ceva e necesar ca acel ceva să și existe în noi. Altfel… cum am putea oferi ceva ce nu există? Noi avem în noi toate elementele care formează fericirea!

 

Related posts