Povești neștiute din Muzeul „Timpul Omului”, de la Mânzălești Cecilia Petrescu, despre preocuparea pentru lăsa ceva peste ani

Dana Sin

          La 50 de kilometri de oraşul Buzău, pe Valea Slănicului, la Mânzălești, se află un muzeu unic în țară, unde sunt expuse obiecte din viața strămoșilor noștri. Aici, cei ce calcă pragul acestui loc sunt transpuși în trecut și trăiesc parcă viața de odinioară a locuitorilor acestor locuri. Imaginea vechilor ,,ii” și ștergare, unele dintre acestea atârnate de crengile copacului ce simbolizează viața, fascinează turistul încă de la începutul vizitei. Poveștile exponatelor sunt spuse cu atâta măiestrie de Cecilia Petrescu, ghidul muzeului, o învățătoare cu un adevărat har al povestirii. Am vrut să o cunosc și mai ales să aflu una sau două dintre poveștile neștiute ale unor exponate ce la prima vedere nu par să spună prea multe, decât că timpul și-a pus amprenta.

În discuția plăcută pe care am avut-o cu doamna Petrescu am reușit să aflu acel lucru inedit pe care-l căutam. Îmi spune că fiecare exponat al acestui muzeu are o poveste și atunci am rugat-o să îmi arate unul dintre ele, despre care nu s-a vorbit mai deloc. Îi văd în ochi un licăr de plăcere, semn că este încântată atunci când cineva dorește să afle mai mult decât ceea ce poate fi cuprins cu privirea. Stă puțin pe gânduri, iar la un moment dat îmi spune cu un zâmbet: ,,Da, știu…Este o poveste interesantă, despre o pereche de opinci, pe care nu am prea spus-o”.

A fost rândul meu să-mi sclipească ochii de încântare. În sfârșit, aud ceva inedit, ceva despre care să pot scrie, o poveste ce avea să fie cu totul deosebită. În muzeu, pe un preș țesut la război, se află o pereche de opinci. Anii și-au pus amprenta asupra acestora, însă deși au fost purtate pe timp de vară sau intemperii s-au păstrat mai bine decât s-ar fi crezut. Aștept cu nerăbdare, ca un copil la gura sobei, să aflu istoria neștiută de mulți dintre noi a acestor opinci. La un moment dat, Cecilia Petrescu se uită la mine zâmbind. Intuia nerăbdarea mea și dorința de a o asculta.

Cu o voce caldă, își începe povestea: ,,Această pereche de opinci aparține unui om în vârstă, din Mânzălești, – ni le-a dat femeia lui -, cu care mergea la pădure. La noi, oamenii se duceau la pădure și iarna pe zăpadă ca să aducă lemne de acolo. Povestea de opinci este una destul de interesantă și pe care iată că acum mi-am amintit-o. Nenea Vasile, cel căruia îi aparțin aceste opinci, a plecat la pădure și era foarte grăbit să ducă lemnele pentru că îl aștepta cineva. Atunci, el nu și-a legat bine opincile și a plecat în mare grabă. La un moment dat, când a ajuns acolo undeva sus, a constatat că nu mai avea o opincă. Zăpadă fiind, nu le era frig în opinci, pentru că aveau obiele și ciorapi de lână, așa că nu și-a dat seama decât după un timp că nu o mai avea. Și atunci și-a spus: ,,Trebuie să mă întorc, nu pot să merg cu o opincă”. Pe de altă parte, mai era și tradiția că nu trebuie să mergi încălțat la un picior cu o opincă, pentru că altfel îți moare perechea, adică îți moare nevasta de acasă. Și atunci a mers destul de mult ca să își găsească cealaltă opincă. Problema este că el, când a ajuns undeva unde credea că ar fi pierdut opinca, a văzut un lup care îi luase opinca și care se străduia să plece cu ea în gură. Nea Vasile povestea că a lăsat la o parte toată frica de lup și a început să strige la el: ,,Măi lasă-mi-o mie că nu vreau să-mi moară nevasta!”. Lupul nu prea s-a uitat la el…  Nea Vasile mai era cu cineva și i-a spus acestuia: ,,Vino și ajută-mă că mi-a luat lupul opinca!”. Așa că l-au urmărit pe lup. După vreo 500 de metri, lupul s-a întors cu totul așa spre ei și până la urmă a lăsat opinca. Probabil a văzut că nici nu era prea gustoasă și probabil ,,și-a prins și mila de mine și și-a văzut de treabă și a plecat liniștit. Și uite așa mi-am recuperat și eu opinca”, ne-a povestit nea Vasile. Opincile erau destul de comode pentru că eu chiar l-am întrebat: ,,Bine, dar nu alunecai?”.  ,,Păi bine, când plecam, când era și gheață, aveam grijă și puneam un fel de catarame pe care le legam și nu patinam deloc”, mi-a spus acesta.  

          În acest muzeu există un exponat vechi de 200 de ani, datat de cei de la Muzeul Țăranului Român, ținând seama de coloristică, ornamentică, țesătură. Este vorba despre un șervet, așezat în ,,Pomul Vieții”, cusut de către o localnică din Mânzălești. ,,Este un ștergar în care arată drumul vieții țăranului. Drumul vieții pe acest ștergar este destul de cenușiu, pentru că viața acestora era destul de cenușie. Oamenii se nășteau pentru muncă și copii, dar din loc în loc erau niște ornamente colorate, care însemnau de fapt bucuriile țăranului: cumetrii, petreceri, nunți și așa mai departe. Foarte frumos este că de o parte și de alta se află cele trei linii importante din viață – naștere, căsătorie și moarte – întotdeauna cele trei linii paralele și sugestiv prin culori – două roșu și ultima, moarte, negru”, mi-a  povestit Cecilia Petrescu.

 Reporter: Cum a fost descoperit acest ștergar?

Cecilia Petrescu: Acest obiect ne-a fost donat. Cei de la Muzeul Țăranului Român, atunci când au venit și le-au sortat, l-au ales și pe acesta de care au fost foarte încântați. Unul dintre ștergarele, la fel din pomul vieții, are exact pe el ,,pomul vieții”, făcut de o mânzăleșteancă, cu tot ce trebuie. Erau ștergarele pe care se puneau la gâtul socrului mare, sau al nunului mare, țesute sau cusute de mireasă, chiar dacă o mai ajuta mama…, dar socrii trebuiau să vadă. Deci asta era testarea fetelor: ,, Să vedem cât de măiestrit lucrezi”. 

Nu după mult timp, ghidul muzeului îmi mai spune o poveste legată de  un butoiaș de țuică. ,,Am o poveste interesantă despre un butoiaș de țuică. La noi, erau butoiașe mici de țuică cu care oamenii plecau la coasă, la prășit, în pădure, puneau țuică acolo, pentru că așa e la noi, țuica este băutura noastră și nu era nimeni bețiv, era făcută în casă și era un prilej de bucurie. Unul dintre butoiașele pe care le avem noi la muzeu era mai închis la culoare aici, pe unde se bagă și se scurge țuica. La fel dintr-o discuție cu cei care l-au adus am întrebat: ,,Ce s-a întâmplat? Ați pus vișinată acolo? Ce se întâmplă?”. El mi-a zis: ,,Nu, n-am pus vișinată acolo, dar baba nu mă lăsa să beau țuică și îi spuneam ,,Nu iau țuică, iau oțet”. La noi se făcea atunci oțet din zeamă de prune, care era pusă la fermentat pentru țuică. ,,M-am dus și am căutat niște zeamă de aia să murdăresc pe aici, ca să creadă baba că eu aveam oțet acolo. Și îi spuneam că mai găsesc pe acolo (n.red. pe unde lucra în pădure, la coasă sau la prășit) lăptuci, frunze ca să fac salată și o intind acolo și mă descurc”, ne-a spus omul.

Călătoria printre obiectele vechi de sute de ani și poveștile, unele triste, altele mai amuzante din spatele lor, pot dura și câteva ore, însă atunci când le asculți, timpul parcă se oprește în loc. Muzeul „Timpul Omului” s-a înființat în 2015 și a fost amenajat de geologi, etnografi, muzeografi, artişti şi meşteri populari locali. În această locație, inițial, a fost o expoziție de artă populară contemporană de pe Valea Slănicului.

 

Related posts